Același Vasile Ernu revine într-un interviu și cu ceea ce vede ca fiind minusurile orașului. Cu observații extrem de pertinente...
Există un paragraf vizavi de utilitatea discuțiilor polemice, care atât timp căt sunt dublate de argumente și bun simț sunt binevenite. Apropo de părerile diferite de pe acest forum.
Interviul complet e mai lung și acoperă și alte teme. Pentru cine dorește să-l citească:
[...]
Pentru că suntem la Timișoara, la momentul la care înregistrăm acest interviu, aflându-te în Rezidența literară Taifas – Festivalul de film și cultură balcanică. Am văzut că ai luat Timișoara la pas. Mi-a plăcut observația lui Adrian Schiop, de la începutul rezidenției voastre, în cadrul întâlnirii cu publicul și care a avut loc la librăria independentă La Două Bufnițe, și anume referitor la manele și istoria lor recentă, dar și că manelizarea ar fi început pe această filieră a muzicii sârbești de la sfârșitul anilor 80, a influențelor, Lepa Brena and co, a proto-manelelor.
Îmi aduc aminte însă și partea cealaltă, în care am copilărit eu, adolescența, dacă ne referim la Yugoslavia și influența ei, la rock-ul de sorginte sârbească, Bajaga i Instruktori și alții. Observația lui Adi Șchiop, mi-a adus aminte de asta, de tot contextul acela – erau aceste două curente foarte puternice care luaseră muzica pe sus. Pe de-o parte Lepa Brena, pe de altă Bajaga. Muzica era extrem de importantă înainte, era respirație, era subversivă. Simpla ascultare era resimțită ca un act subversiv. Acesta e trecutul. Prezentul astăzi, Timișoara. Nu are rost să mângâiem Timișoara pe creștet . Cum vezi Timișoara?
Primul meu text pe care l-am scris despre orașul în rezidență a fost cel în care am făcut comparația Timișoara – Cluj, am vrut să fiu oleacă subversiv. Despre cum Clujul pare a fi icoana dezvoltării urbane, iar eu consider, și nu dar doar eu, dar și oameni care se pricep mai bine decât bine, că există pentru Cluj un grad de risc foarte mare în ceea ce privește direcția în care a luat-o, direcție care îi face foarte rău.
În articolul la care mă refer făceam observații în comparație, constatând după o lună de stat în Timișoara că aici e mai confortabil, dădeam exemplul parcurilor care sunt multe, lipsa de agresivitate urbană, încercând să înțeleg cum e posibil, deși în mod sigur urme de agresiune urbană sigur am găsi la margini, dar în partea orașului în care eu am fost tot ce a apărut recent pare destul de decent și deloc agresiv. Pare chiar domestic pe lângă ce am văzut în Cluj, de București să nu mai vorbim – acolo este haos urbanistic. Bun. Problemele de resurse umane îmi pare mie ca fiind vulnerabilitățile Timișoarei.
Cred că Programul național Timișoara Capitala Europeană a Culturii 2023 încearcă să rezolve o problemă mai veche, însă nu știu dacă s-a rezolvat. În Timișoara, oamenilor le este greu să lucreze împreună.
Am teza mea de la care pornesc, vreau să o demonstrez, pentru că mi-am notat multe observații și pentru că mă interesează întotdeauna să găsesc cauzalitățile. Ar fi foarte simplu să scriu un text în care să scriu că Timișoara este un oraș conservator. Nu am făcut nimic dacă doar enunț asta. Unde, de ce și cum se întâmplă fenomenele astea. Mie îmi place să observ toate astea, procesele, să explic, să aduc argumente, să sap, să înțeleg. Să pui etichete este simplu.
E SIMPLU SĂ PUI ETICHETE PE TIMIȘORENI, PE MOLDOVENI, CLUJENI, BUCUREȘTENI. TREBUIE SĂ EXPLICI ETICHETELE ASTEA. TREBUIE SĂ ARGUMENTEZI, SĂ ÎȚI SUSȚI TEORIA. ASTA E OLEACĂ MAI GREU, TREBUI SĂ MUNCEȘTI PENTRU UN REZULTAT.
Ceea ce văd foarte evident, am deja vreo cinci-șase argumente puternice pe care le voi spune/scrie cât de curând, nu că m-aș teme, am ajuns la vârsta în care le pot spune cu mult respect și decență, pentru că scopul nostru nu este de a critica, ci să găsim soluții de a ajuta. Eu spun că este unul dintre orașele care are imaginea de sine cea mai falsă, din ceea ce am constat eu. E o afirmație foarte puternică și pe care trebuie să o argumentez.
Vine dintr-un complex de inferioritate, de frustrare, dintr-o stare de conflict cu centrul?
Sunt mulți factori care au dus la asta. Miturile cu care lucrează Timișoara sunt disfuncționale, în realitate nu mai există. Mitul multiculturalismului care e atât de puternic, însă la firul ierbii e mult mai complicat. Cum poți să spui că ești multicultural dar fără ăia și ceilalți. Excluzi din comunitate grupurile care sunt cele mai funcționale, aici am o problemă. E ușor să te identifici cu evreii care au plecat de 50 de ani, cu nemții care nu mai sunt nici ei prea mulți pe aici.
Există o ipocrizie a locului dublată de un fel de snobism?
Există. Datoria mea este să spun toate astea, observațiile mele. Hai să definim lucrurile, pentru că nu e îndeajuns să spui că ești multicultural prin comunități care aproape nu mai există în vreme ce ești total exclusivist în relație cu comunitățile care există, dar le ignori. Întrebarea mea este cum trăiesc comunitățile vii, reale, nu cele ”mitologice”. Astea-s lucruri concrete care trebuie discutate. Așa cum există un refuz foarte puternic de a polemiza, de a discuta lucruri. Atunci la întâlnirea de la La Bufnite când discutam despre fenomenul manelelor pe filiera sârbă, Adi Șhiop vorbea cu un soi de fascinație pentru fenomen, o spunem cu mare respect, dar din public am fost atenționați că astea, manelele, nu ale noastre, ale timișorenilor.
De exemplu, istoria manelelor care are și o rădăcină timișoreană, iar timișorenii conservatori care se consideră puriști – spun, nu, la noi a cântat Liszt, nu maneaua, dar ce treabă are Liszt cu Timișoara, Liszt care a cântat o dată, de două ori, despre ce rădăcini vorbim?! Pentru noi, în alt conext, în alt oraș, aceasta ar fi fost o sursă de identificare foarte putenrică. În sensul de producție culturală, că e de masă, că e de categorie socială, este discutabil, dar acestea sunt lucruri care trebuie asumate. Am observat și discuția în jurul subiectului Phoenix.
Vorbim despre volumul coordonat de Emanuel Copilaș, Formația Phoenix: muzică, politică, filosofie, publicat de Editura Universității de Vest. Am văzut un refuz total de a discuta subiectul la modul onest, pentru că Phoenix este icoană, noi știm mai bine, noi deținem adevărul, nu vă atingeți de icoană. Este total neproductivă atitudinea. Nu spun că unul sau altul are dreptate la modul absolut. Important mi se pare procesul discuției, al analizei, este unul important. Putem să aflăm unde greșesc unii sau alții.
Avem obsesia statuilor, a muzeificării istoriei.
Lucrăm cu statui, ne raportăm la statui, la muzee. În general raportarea la ”muzee” este contraproductivă, care este legată de memorie care este extrem de importantă, trebuie să existe, dar nu acole se produce viitorul, nu în muzeu unde e un soi de cimitir unde conservi memoria, dar a analiza, a pune întrebări este esențial. De ce ne e frică să punem întrebări?!
În proiectul în care lucrez legat de infrastructură, reabilitare, reintroducere în spațiul social al orașului, recuperare, dincolo de asta, mă întreb – noi avem ce expune al nostru? Dacă băgăm bani să aducem să expunem, unde este ceea ce este al nostru. Întrebarea esențială este: avem un câmp cultural al nostru și un mecanism de producție format din oameni, grupuri mici, tineri care să producă pentru oraș așa cum am avut în anii 60, 70 la Timișoara? Cum am avut explozia muzicală de la Timișoara?
În zona artelor vizuale, ani remarcabili atunci, dar întrebarea este: mai avem acest potențial? Cum putem să îl refacem? Care este mecansimul? Cum ajuți oamenii să facă iar lucrurile la modul ăla, coerent, cu miză? Clădirile sunt importante, dar oamenii suntmult mai importanți. E extraordinar că avem infrastructură, Doamne-ajută, dar ce trist este să ai galeria, librăria și să nu îți intre oameni.
Aceasta este o problemă în Timișoara. Publicul.
Asta e problema Timișoarei care din acest punct de vedere a rămas foarte în urmă față de alte domenii la care stă bine. De ce? Cum?
S-a spus, s-a vorbit de un soi de elitisim. Să fie asta?
Tind să cred că este vorba despre un cumul de factori. Timișoara nu este conștientă și nu își estimează foarte corect resursele umane. Vorbește despre niște timișoreni mitologici care nu mai există, pentru că noi trebuie să vedem cum s-a schimbat compoziția socială în ultimii ani, dar și grupurile etnice. De exemplu, am lucrat cu sute de oameni și am găsit poate trei timișoreni la a treia generație.
Nu zic că este o statistică adevărată, poate e subiectivă, dar în momentul în care procentul este așa, eu îmi spun că nu există timișoreanul mitologic get-beget despre care ni se predică. Asta înseamnă că își poate avea originile în satele din jur, în Banat, dar poate fi și din Oltenia. Dar asta nu este o tragedie, nu văd nicio problemă. Am vreo cinci prieteni pe care îi consider prieteni foarte buni pe care eu îiconsider timișoreni, deși nici unul nu e după origini de aci. Unul e din Moldova. Deși ei sunt născuți aici, ori crescuți aici, dar originea nu e de aici.
Asta e dinamica locului care aduce o plus valoare. Și cumva intră și în logica istorică a Timișoarei pentru că s-a construit din grupuri, exemplu nemții, evreii – că doar Isus Hristos nu s-a născut la Timișoara, deși dacă săpăm mai adânc poate asta descoperim. Trebuie să înțelegem cum arată de fapt Timișoara, cum este cu adevărat.
Purismul ăsta mi se pare precum povestea șvabilor care țineau atât de mult să nu se amestece cu alte comunități încât se degradau biologic. Dacă ai fobie la tot ce vine din exterior s-ar putea să ajungi la un soi de degradare/de limitare pentru că îți ești singur autosufiecent. Am o teorie cum că de fapt acea vorbă cu Banatul îi fruncea în sine e foarte dăunătoare.
Pentru că te pune în conflict cu toți, nu lasă loc de dialog, de deschidere. Te enclavizezi.
Da. Felul în care se vede pe sine – ca fiind autosuficient, orgolios. Eu spun întotdeauna că ar trebui să învățăm de la moldoveni modestia. Modestia este creatore, e izvor. Moldoveanul îți punepe masă tot ce are, se scuză plin de modestie că nu avut mai mult. E mult bun simț în modestia asta. Când ești însă autosficient poți pierde legătura cu ceilalț, pierzi.
Nu te mai mobilizezi… Consideri că ai făcut totul. E un tip de atitudinea care de fapt nu te ajută. Ar trebui să ne gândim la lucrurile astea. Purismul, multiculturalismul fals, nu ne ajută, pe timișoreni nu îi ajută.
A scurtcircuitat TM23 această autosuficiență?
Cred că da, pe alocuri. A venit multă lume din extern. Timișoara a lăsat o impresie bună. Cei care au venit câteva zile, au rămas foarte încântați. Cei care au venit însă pentru mai mult timp au fost destul de dezamăgiți. Să explic de ce. Am observat că mai mulți dintre bucureștenii angajați în TM23 au rezistat între trei și nouă luni și au spus că în orașul ăsta nu se poate lucra.
Pentru că oamenii nu pot lucra unii cu alții.
Exact. Fac o listă de întrebări pe care o trimit tuturor să văd care e problema, din punctul lor de vedere al celor care au încercat. Văd cam același set de răspunsuri. De exemplu, în Timișoara, toată lumea vrea să dea indicați, menționez că toți cei despre care vorbesc sunt profesioniști, dar înțeleg că timișorenii nu acceptă să fie contraziși. În mediul din București, contrazicerea e productivă, pentru că imediat te repliezi, negociezi. Foarte mulți se plâng de asta, legat de Timișoara. Pe sudiști îi irită foarte tare aroganța și superioritatea timișorenilor, mai ales că de cele mai multe ori nu e acoperită.
Asta deduc din răspunsurile lor. Oamenii sunt bine intenționați, vor să facă lucruri, funcționează în zona aceasta a noastră culturală. E un semn important. Cred că ar trebui gândite și analizate aceste aspecte, chiar și în grupuri diferite. Eu am încercat să îi pun pe toți împreună, să găsim linia de mijloc, de dialog. Lucrurile nu se schimbă ușor, dar merită să reflectăm asupra acestor aspecte reliefate în acest an.
Circuitul banilor, mecanismele care pot funcționa, să știm că se pot regla, că se pot crea grupuri care să producă, să facă lucrurile să meargă, să ajusteze unde e de ajustat. Sunt echipe care reușesc să facă lucrurile să se miște. Culmea e că la Timișoara m-a surprins plăcut zona asta de legătură dintre business și artă. E zona singura care e cea mai rațională și funcțională. Cum e FABER, acolo sunt oameni care știu să își țină în frâu toate bănățenismele.
Dacă este un câștig după TM23, așa cum se vede acum, este zona aceasta de artă și de antreprenoriat cultural-social.
Da, chiar dacă eu sunt mai sceptic și mă uit foarte atent și spun că poate Timișoara vrea să aibă propriul model, noi nu trebuie să impunem ceva anume. În același timp trebuie să spui unde se greșește. De exemplu, am văzut echipele care lucrează pentru Capitală Culturală că au luat în echipă oameni extrem de interesanți. Culmea e că zona care vine dinspre Arhitectură și Politehnică – eu pot lucra spre exemelu cu zona asta, în vreme ce cu cei din zona Umanioarelor acolo mă blochez.
Ei vin din start cu povești din astea ”la noi în Banat”. Aș mai spune un lucru, care va deranja, nu am văzut în niciun oraș rasism ca în mediul universitar timișorean și nu și-l ascund. Nu zic că nu e și în București, sau în alte centre universitare, dar îl maschează pentru că nu mai e cool să îți afișezi rasismul. Nu zic că suntem mai puțin decât am fost altădată de rasisți la nivel de țară, dar aici, laTimișoara, e pe față și nimeni nu se ascunde. Cred că tot din zona Arhitectură și Politehnică vor apărea resursele umane cele mai interesante. Combinat cu zona de business și zona de artă, de acolo vor apare cele mai interesante grupuri. Zona Traian mi se pare interesantă, acolo se întâmplă lucuri cu adevărat înteresante, grupurile de acolo mișcă lucrurile. Apoi e și Teatrul Basca, condus tot de o moldoveancă. Lumea e mică.
[...]
Ajutor
a fost ieri
))))
