Opera Română din Timișoara
Oficial clădirea Operei este denumită "Palatul Culturii", datorită instituţiilor culturale pe care le adăposteşte: Teatrul Naţional, Opera Română, Teatrul Maghiar de Stat şi Teatrul German de Stat. Ca şi în cazul altor opere de arhitectură semnificative, şi acest edificiu a stârnit între profesionişti polemici ce continuă până în ziua de astăzi.
Cazarma "Porţii Petrovaradinului"
Pe amplasamentul actual al clădirii a existat o mlaştină până în anul 1744 (afirmaţia că aici ar fi fost “un ring avar dublu” este o pură aberaţie). În anul 1744 - 45 s-a început construirea clădirii cu parter şi un etaj a “Cazărmii Porţii Petrovaradinului”. Avariată în timpul asediului cetăţii din anul 1849, clădirea a fost reconstruită cu un plan mai amplu ca şi cazarmă de artilerie (anterior anului 1859).
Între 1872 şi 1875 se construişte clădirea actuală, care alături de teatru mai adăpostea şi hotelul Kronprinz Rudolf, “reduta” (o sală de bal şi de festivităţi), un restaurant şi o cafenea. Proiectant a fost biroul de arhitectură Fellner şi Helmer din Viena, care a construit în total 48 de teatre în Europa, din Germania şi până în Rusia. Pe teritoriul actual al României biroul vienez a fost autorul teatrelor din Oradea, Cluj şi Iaşi, iar în vecinătatea României a teatrelor din Szeged, Cernăuţi, Odesa şi Sofia. Eleganta clădire s-a ridicat în stil eclectic istoricist, denumit pe atunci stilul “Renaşterii Italiene”.
1875
În faţa sa se afla o mică piaţetă (place d’alarme = piaţetă de alarmă) şi Poarta Petrovaradinului a cetăţii Timişoara. La dreapta porţii s-a executat în 1867 o deschidere provizorie pentru tramvaie (deschidere care trebuia desfiinţată imediat ce izbucnea un război). Tramvaiul traversa şanţul cetăţii pe un pod din lemn, paralel cu podul principal executat de asemenea din lemn.
Probabil că faţada nu a fost modificată după incendiul din anul 1880.
1899
După anul 1900 fortificaţiile au fost demolate.
1903
1907
1909
După ce s-au construit impozantele palate de pe fronturile laterale ale actualei Piaţa Victoriei, în numai trei ani 1910 - 1913, silueta teatrului părea prea scundă.
1912
După un nou incendiu în 1920, arhitectul bucureştean Duiliu Marcu reface interiorul în stil aşa-zis “neoromânesc” (între 1923 - 1928). Faţada nu este modificată semnificativ: zidurile dintre cele trei arcade de la intrare sunt demolate, realizându-se o deschidere mai amplă, protejată de o copertină în consolă.
În zona acoperişului se realizează o semicupolă, care în realitate ascunde un bazin din beton pentru apă contra incendiilor, iar în spatele cupolei un zid antifoc.
1922
1924
1925
1930
1931
1933
Înălţimea cornişei actualului hotel Timişoara (autorizare de construire în 1931) o depăşea pe cea a teatrului.
1934
Monumentalul "arc de triumf"
Marele arc de triumf al teatrului este legat de domnia regelui Carol II (1930 - 1940), care a instaurat prima dictatură din România în secolul al XX-lea (1938 - 1940).
Ca replică urbanistică Duiliu Marcu proiectează în 1934 o nouă faţadă pentru teatru într-o manieră stilistică similară cu limbajul plastic utilizat de talentatul arhitect Marcello Piacentini, supranumit “marele maestru al arhitecturii fasciste italiene”. Noua faţadă, realizată în mare parte în anii 1935 - 36, a stârnit o furtună de proteste în presa vremii (Oferim un exemplu. După ce critică proiectul catedralei (care totuşi a obţinut autorizarea de construire la 22.06.1936 şi a fost terminată în 1946). C. Mile scrie:
“Dar nu numai catedrala răstigneşte în turnurile ei, protestele noastre. Priviţi teatrul. O altă batjocură. D. Duiliu Marcu are pretenţia că ne-a dat un monument egiptean. Vor sta deci faţă’n faţă, un monument pretins egiptean … şi-o catedrală într’un penibil contrast. Monument egiptean? Fleac. O simplă şi uriaşă arcadă. Un arc de triumf al prostiei ce încearcă a-şi sprijini anemia arhitectonică pe nişte beţe de chibrit.” (Ziarul “Vestul”, joi, 5 martie 1936. N.n. “Beţele de chibrit” sunt coloanele aşa-zis neobizantine). Astăzi unii arhitecţi (T. O. Gheorghiu, R. Radoslav, V. Gaivoronschi, M. Opriş) afirmă şi argumentează inspiraţia fascistă, “carlistă” a limbajului arhitectural al monumentalului arc de triumf. Alţi arhitecţi o neagă (M. Botescu).
1939
1941
1945
1947
1957
1962
1963
1964
1967
1969
1980
1984
1985
1987
Din balconul marelui arc Timişoara a fost declarată “primul oraş liber din România” la 20 decembrie 1989, marcându-se astfel triumful revoluţiei şi prăbuşirea dictaturii comuniste, ultima dictatură din România!
1989
2000
În anul 2003 s-a revenit la arhitectura iniţială a suprafeţelor laterale ale faţadei. Apreciată în termeni elogioşi de către unii (R. Radoslav, M. Opriş), revenirea este criticată de alţi arhitecţi (M. Botescu, care deplânge discrepanţa creată).
2011
Bibliografie:
otr.ro,
primariatm,
dAImon's blog