OK! Observ că prin grija prietenului meu, Visor, a dispărut şi postarea în care vă invitam la lectura unui alt episod din istoria autobuzului TM-04-KKZ. Nu-i nimic, reînoiesc pe această cale invitaţia. No offense, Visor! Please!
După ce au fost aduse de la firma Rocar ultimele 3 articulate, au trecut câteva zile bune până când au fost botezate în cristelniţa poliţiei rutiere Timişoara. Odată înzestrate cu numere de înmatriculare provizorii, utilajele cu pricina puteau să purceadă la rodaj. Cartea lor tehnică specifica un minim de 5.000 de km. RATT a hotărât că 3.000 sunt îndestulători. Până la urmă, ne-am mulţumit cu 1.500, că aşa-i la noi.
Conform normelor interne, trebuia ca rodajul să se efectueze doar în limitele judeţului. Asta presupunea un număr de cca 45 de curse Timişoara - Lugoj, şi retur (să înnebuneşti, nu alta). Am intervenit pe lângă şeful de coloană pt a obţine derogarea pt ieşirea din judeţ. Cu totul neşteptat, derogarea s-a aprobat. Astfel, KLD a plecat în Caraş, KLC în Oltenia, după preferinţele şi nevoile şoferilor lor. KKZ a plecat în Ardeal, pt că subsemnatul trebuia oricum să fie prezent la nunta unui verişor. Iar colegului meu nu i-ar fi stricat o vizită pe plaiurile natale, la Câmpia Turzii.
Buuun! Zis şi (aproape) făcut. Ne-am pus merinde-n traistă, ne-am luat familiile de toartă, plus două butoaie cu motorină şi ne-am îmbarcat în autobuze, noaptea la ora 1. Când să ieşim pe poartă, dispecerul s-a răstit la noi:
- HALT!!! Unde plecaţi???
- Păi, să vedeţi, că câr, că mâr.
- NIMIC!!! Nu pleacă nimeni. Pe mine nu m-a înştiinţat niciun şef!
Telefoane. Şef nervos, somnoros, scos din cearşaf de lângă nevastă. Într-un final s-a rezolvat. Plecăm cu 2 ore întârziere. De pe b-dul Cetăţii am mai pescuit un verişor căruia îi crescuse barba aşteptându-ne.
Cătinel, cătinel, cu maxim 50 de km/h (înspre bucuria celor care voiau să ne depăşească şi nu aveau cum), am trecut de Arad, de Oradea şi de Aleşd. Cu două opriri intempestive cauzate de necesitatea reparării ştergătoarelor de parbriz (cine ar fi bănuit că în Europa mai şi plouă?). Odată cu soarele, am început şi noi să urcăm panta de la Piatra Craiului. Din cauza încălzirii motorului, vopseaua cu care era acoperit s-a topit şi a început să fumege. Eram disperaţi, credeam că ne vom petrece tot restul vieţii plătind RATT contravaloarea autobuzului pe care l-am incendiat. Până la urmă ne-am liniştit, fumul a dispărut concomitent cu stratul de vopsea de pe motor. Am ajuns cu bine la nuntă, ne-am distrat, am chefuit, am cântat, mă rog, toate alea. A doua zi am încărcat în autobuz toţi copiii din sat şi i-am plimbat pe drumul către cabana Vlădeasa. Că tot era rodaj şi motorina era pe gratis. A fost superb. Mai puţin suberb a fost că nu am avut unde întoarce ditamai articulatul pe o şosea de dimensiunile străzii Mercy. Totuşi ne-am descurcat, cu promisiunea de a reface gardul unui gospodar din zonă. Btw: cum l-aţi reparat voi, aşa l-am reparat şi noi.
În ziua următoare ne-am aşternut la drum spre casă. Pe ocolite, că doar trebuia să parcurgem măcar 1.000 de km. Am luat-o înspre Cluj. Ce să vezi? Coborând o pantă lungă şi abruptă, am început să cred că am luat cu noi şi moara din sat. Hârrr şi mârrrr şi scârţţţ. Şi iarăşi fum!!! Am crezut că am ajuns la capătul tuturor suferinţelor, şi că mă aşteaptă judecata divină. M-am îmbolnăvit de nervi. Roata din dreapta faţă făcea ca toţi ăia! Cu chiu cu vai, am ajuns într-o parcare. Eu şi cu colegul meu ne scărpinam în cap individual şi reciproc, fără să reuşim a desluşi cauza "bucuriei" noastre. Ca satisfacţia să ne fie deplină, am constatat că uitaserăm acasă cheia de roţi şi cricul. Într-un târziu, l-am convins pe şoferul unui camion, total dezinteresat (a refuzat cei 10 litri de motorină pe care ii oferisem, acceptând în schimb 20!), să ne împrumute pt o oră cele trebuincioase. Bineînţeles, am demontat ansamblul în bucăţele, şi nu am găsit nicio hibă. Toate erau la locul lor. Tot bineînţeles, după ce am remontat roata, problema dispăruse ca prin farmec. Abia un an mai târziu am depistat cauza producerii incidentului. Era vorba de un rulment al butucului care nu se aşezase la locul lui din fabricaţie. Datorită căldurii emanate de frânele suprasolicitate, cămaşa interioară a rulmentului s-a dilatat şi a permis aşezarea lui în poziţia firească. Astfel, roata a ajuns să aibă un joc mult prea mare pe axul fuzetei, fapt care a cauzat fricţiunea între jantă şi suportul camerei de frânare. Simplu, nu?
Mai departe, scrie-n carte. Totul a mers strună. Ne-am scos pârleala celor 20 de litri de motorină, luând autostopişti pe traseu. Ba, ne-au rămas şi bani de câte o îngheţată. Am ajuns în Timişoara dimineaţa la ora 6. Am dormit puţin şi la 12 eram în garaj. Şeful de coloană voia să scoată maşina în traseu, dar nu l-am băgat în seamă. Eram mult prea obosiţi.
Aceasta postare a fost editata de emilut: 18 iulie 2010 - 17:30